Să călătorim

Şi să ne luăm de mână şi să fugim în lumea mare. Nimic nu va părea destul de periculos sau imposibil ca să ne sperie din drum. Şi noi o să ajungem la căpătul lumii, şi o să dormim sub stele, şi o să alergăm sub ploi torenţiale, şi o să ne ardă soarele pielea şi vor avea picioarele zgîriate şi prăfuite, dar ochii noştri vor străluci a curaj, miracol, speranţă. Şi o să radiem a sănătate, a aventură, a vise împlinite, a beatitudine. Şi vom fi doar noi, doar noi într-o lume imensă, şi nu o să avem nume, profesie, amintiri, viaţă. Vom avea doar un bagaj de vise şi libertatea în vene.
Eu sunt gata, mă iei de mână?

…

E ora 1:11.
O zi de vara, o dimineață-noapte de vară obișnuită.
Somn nu am, este mult de lucru. Procastinare e cuvîntul care mă caracterizează, o copilă-fată-femeie dezordonată.
Dar simt o liniște, un val nebun în suflet se apropie.
Sunt furioasă.
De ce sunt create situațiile de tensiune? De unde apar supărările? De ce un cuvînt bun, e atît de greu de spus? De ce e atît de greu să faci pe cineva să zîmbească, să-l faci să se gîndească la tine apoi?
Toate astea nu contează, trăim într-o lume unde plăcerea carnală își ia locul de frunte, unde un zîmbet, o atingere de mînă, un sărut, o privire, nu au nicio semnificație.

Chipuri în dans

(Din confesiunile Pandorei)

Atît de firesc și inocent , pur , neprihănit…

Piesa asta îmi amintește de tine și mă face să uit complet de tot ce gîndeam anterior , de fiecare dată cînd o ascult.
Îmi dictează să mă supun sub controlul ei , inimaginabil .Ea imi spune ce simt de fapt …
Îmi aminteam ca tu spuneai cît de pline de inocență au fost primele noastre întîlniri, și mă gîndeam în sinea mea , că au fost superbe și mi-i dor de ele , știu ca o sa rîzi de asta , dar nu-mi pasă.

Deseori mă gîndeam să încep să scriu ceva , însa niciun gînd nu îmi vestea despre o bună porție de inspirație … am auzit spunîndu-se că trebuie să trăiești cu adevărat ceva intens , ca mai apoi să-ți împrăștii trăirile cele adevărate și care îți aparțin ,pe hîrtie . Si ziceam că partea cea mai rea a scrisului , este că trebuie să te dedai lui într-u totul … ca și cum ar trebui să-ți vinzi sufletul diavolului, și nici nu este măcar cea mai proasta opțiune, din contra te face să te determini, cine ești în realitate , de parcă ți-ai proiecta sufletul pe hîrtie. Da, este periculos , dar cine a spus că viața e ușoară ?

– Nici nu credeam că o să se întîmple astfel … am pierdut noțiunea timpului , nici nu spun că în trecut țineam cont de asta… dar acum , am început s-o ignor complet.

– Prostii, pur și simplu ai început să uiți că trăiești.

– Din contra, acum simt că trăiesc cu adevărat.

Pandora era deranjată de timpul care se scurgea extrem de repede , dar nici nu încerca să schimbe ceva , se complăcea , și felul cum se desfășurau evenimentele în viața ei …. extrem de indiferentă ..

La fel cu indiferență luă cartea de pe masă și începu să citească vreo cîteva pagini, apoi, dupa ce înțelesese că se plictisește a pus cartea la locul unde i se cuvenea.

Iși spusese în gîndul său că trebuie să îngrijească de florile de liliac care stăteau pe masă, care probabil începeau a striga de sete.
Florile își împrăștiau mireasma pe toată camera și aduceau vestirea unei primăveri călduroase și plăcute.

Razele de soare pătrunseră în locuință și încălzea spiritul din cameră .
El o luă de talia ei subțirică și o provocă la o partida de dans. Casa se făcea acum auzită și atmosfera devenise extrem de veselă.

– Zău că n-am nici un chef de joacă …

– Dansul nu este o joacă , ci un amalgam de sentimente într-un tempou grav și seducator. Și nici nu îndrăzni să spui că nu-i adevărat.

– Ba e adevărat (a spus chicotind) , mai ales cînd fac mișcări stîngace, la fel cum tu te miști pe patine.

– Rîzi fetițo, pentru că nici nu știi ce te așteaptă.

– La naiba, ce-mi mai plac surprizele.

– Nici nu mă îndoiam de asta. Hai nu te mai copilări, și hai să îmbrățișăm lumea pasiunii și să uităm de tot.

Pandora se lăsase dusă de val în mîine Lui pe tărîmul dansului, pînă la lăsarea nopții, pînă începea o nouă joacă, noaptea care le învolbură trupurile fierbinți precum infernul.

Adevărul

Sub acest chip inocent și copilăresc se ascunde un diavol femenin.Extrem de fin, de neatins,cu maniere elegante de a seduce un bărbat dornic de a fi chinuit de puterile asteia.Perfecționismul nu este o latură necesară,imperfecțiunea domină în aceste timpuri pline de mizerie.Aceasta este povestea mea, ba nu povestea , ci crudul adevăr,adevărul acesta tîmpit în care nimeni nu crede, e mai ușor să-ți construiești propria istorie , decît s-o auzi pe cea adevărată.Adevărul înjunghie pînă și cele mai tari firi de caractere , precum un cuțit sîngeros de un ucigaș bine practicat.
M-am învins pe mine , adevărul despre lucruri în care credeam ca îmi vor face bine , am devenit prizonierul propriului meu caracter insuportabil.
M-am întemnițat singură pe mine și m-am înjunghiat.

You can always make me smile

Într-o zi plină de lacrimi mi-am pierdut zâmbetul. Și așa am început să îl caut. Știam că l-am uitat undeva. Am început cu localul meu preferat, unde se prepară după părerea mea cea mai gustoasă cafea. Știam că ultima dată cînd am fost acolo, zâmbetul era foarte larg, sincer, energic și cînd am ieșit nu mai știu dacă îl aveam.
Acolo nu l-am găsit așa că am pășit spre banca mea preferată din parc și acolo era mai pustiu ca niciodată, după care am luat-o pe strada cea mai frumoasă din oraș dar și acolo erau doar cupluri de îndrăgostiți care nu erau interesați de soarta zâmbetului meu.
M-am gîndit că o înghețată gustoasă în centru orașului va fi destul pentru a mă bucura, dar nu avea parcă gustul care îl știam mai înainte.
Poate pe malul lacului unde voi vedea apusul de soare reflectîndu-se în apă? El m-a întristat și mai mult, mi-a adus aminte de ce am uitat să zîmbesc.
Am ajuns chiar și într-un parc de distracții, unde deobicei deveneam involuntar veselă, însă amintirile despre acest loc m-au făcut melancolică.
Am ajuns să îmi pun întrebarea “Poate mi l-a furat cineva?”, dar am fugit de răspuns.
M-am dus și la cumpărături în speranța că o rochie nouă îmi va oferi poftă de viață, dar cît de colorată nu era rochița, eu o vedeam în alb și negru.
Mi-am pus și muzica preferată în căști, și am început să călătoresc prin amintiri. Am alergat prin toate momentele fericite și am simțit că îmi apare un surîs amar pe buze. Atunci am înțeles. În toate amintirile mele plăcute apăreau oamenii dragi la care țineam atît de mult. Și mi-am recăpătat zîmbetul, nu în cele mai plăcute locuri din oraș, ci alături de cei mai importanți oameni, care oferindu-mi îmbrățișări, m-au făcut să zîmbesc involuntar.

La noi până și despărțirea a avut farmec

Ne cunoșteam de mult timp, dar doar în momentul cînd am descoperit romantismul din noi doi, atunci ne-am îndrăgostit. Era probabil inevitabil, sau chiar predestinat ca doi visători ca noi să fie împreună. Ne indentificam în aspirații, ne admiram unul pe altul, ne susțineam și eram un tot întreg.
Cînd ajungem la sfîrșit, mereu ne gîndim la început, mi-ai spus tu. Parcă și mă văd cu cel mai sincer și fericit zîmbet pe față care mi l-ai dăruit tu, și pe care toți îl admirau. Nu puteam ascunde cît de îndrăgostită sunt, dar poate nici nu doream? Vroiam să împărtășesc cu toți bucuria mea și în același timp vroiam să te păstrez doar pentru mine.
Adoram cel mai mult faptul că tu observai detaliile la mine. Numai tu știai că eu obișnuiesc să țin rochița dintr-o parte și să dansez cu ea, numai tu mă vedeai elegantă pe tocuri și îți păreau atît de eleganți pașii mei. Iar cînd mă îmbrățișai, observai mereu dacă ridicam picioarele de pe podea pentru ca să fiu complet în brațele tale.
Probabil nici nu îți imaginezi cît de protejată mă simțeam cînd eram aproape și cînd puneam capul meu pe pietul tău. În așa momente lumea dispărea cu toate grijile și momentele neplăcute, eram doar noi doi.
Alături de tine m-am simțit copil, femeie, domnișoară.
Cine spune că poveștile de dragoste nu pot fi ca și în filme se înșeală amarnic. Noi am trăit atît de multe momente frumoase împreună, ai fi spus că ne filma cineva și eram aleși perfect pentru a juca în rolul principal.
Noaptea ceia, amindoi eleganți, sub o umbrelă, ne-a prins ploaia în cel mai neașteptat moment, dar totul devenise și mai magic.
La noi pînă și despărțirea a fost frumoasă. Cerul plîngea pentru noi, de parcă simțea că lacrimile mele nu erau destule pentru ca să exprime ceia ce simțeam amîndoi. Nuștiu dacă am mai fost atît de slabă și atît de puternică în același timp alături de cineva. Acu, fiecare loc, fiecare cîntec îmi amintește de noi. Eram o pereche bolnavă de iubire. La noi pînă și despărțirea a avut farmec.

Femeia adevărată

Eu consider că toate femeile sunt frumoase, nu există femei urâte. Există femei care nuștiu să se pună în valoare, care nu se apreciază și nu se iubesc. Iar dacă nu te iubești singur pe tine, nu te vor iubi și alții.
Și există anumite lucruri inventate în omenire destinate femeiei și frumuseței ei, cum ar fi tocurile, mașinile, cămășile, accesoriile și multe alte lucruri.
O femeie frumoasă va fi numaidecît într-o rochie neagră, lungă, cu accesorii strălucitoare și părul plin de bucle lângă un pian alb sau roșu.
O femeie își va pune feminitatea în valoare atunci cînd va îmbrăca camașa unui bărbat în diminețile de vară, pentru că da, cît de paradoxal nu a fi, și cămășile bărbătești sunt destinate femeilor.
Vei zice că vezi un miracol atunci cînd vei vedea o femeie însărcinată, pentru că anume în acele 9 luni ea chiar devine mai fermecătoare decît niciodată în viață.
O femeie gingașă va fi îmbrăcată într-o rochie cu flori, va avea pantofii cu tocuri în mînă și va savura ploaia de vară.
Cea mai specială rochie care o va purta totuși în viață o femeie, va fi acea rochie albă, de mireasă, în care va avea un chip angelic și pur.
O femeie frumoasă e neapărat și una fericită, atunci cînd se ține de brațul unui bărbat care o merită și pe care îl iubește.
O femeie încîntătoare este cea care va ține doi copii de mînă, la o plimbare, în parc.
Frumusețea tinereții va fi pusă în valoare dacă ea va fi îmbrăcată într-o rochie roșie care va spune despre faptul că e îndrăgostită, sau într-o rochie neagră și aici vor fi numaidecît și buzele roșii care vor trezi instincte, dorințe și totodată și indisponibilitate.
O femeie frumoasă va fi cea care va fi într-o mașină luxoasă, alături de un bărbat pe care îl iubește, pentru că da, bărbații au inventat mașinele pentru ca în ele să călătorească femeile splendide.
O femeie frumoasă va fi și cea care va sta acasă, aștepînd soțul să vină de la lucru, fiind îmbrăcată într-un pulover larg, ținînd o cană de ceai în mînă, dar arătînd atît de gingaș și feminin.
Poate că cea mai frumoasă femeie va fi cea care va avea copii, soț, nepoți, de ce nu și strănepoți, poate ea va fi îmbrobodită, pentru că așa e la noi în Moldova, poate că ea va avea mîinile zbîrcite de bătrînețe, pasul nu va fi atît de mîndru, ținuta parcă tristă și amară, dar în ochii ei, în ochii se va vedea blîndețea, întețepciunea, dragostea pe care o poartă pentru familia ei.
Îmi place să cred că voi trece prin toate ipostazele de mai sus, îmi place să cred că voi deveni o femeie adevărată.

Când am încetat să mă uit la cer?

Când am încetat să mă uit la cer? Obișnuiam să ridic privirea și să răsuflu infinitul. Încercam să asociez norii cu diferite obiecte din natură. Aș vrea să alerg prin nori, să sar din unul în altul și să mă simt ca în țara lui Peter Pan. Aș mînca din ei ca și cum aș mînca vată dulce doar că nu roz dar albă. Aș fi lipicioasă, dar aș fi ca și în perioada cînd eram copil.
Când am încetat să mă uit la cer? Acu mă doare privirea, lăcrimez, e prea albastru, e prea luminos.
…Mie frică de lumină… Și cînd mă gîndesc că datorită privii ridicate spre cer eu știam să visez. Am încetat să visez? Nu, nu, nu vreau să accept aceasta! Poate nu e prea tîrziu, poate nu m-am schimbat, poate pot deveni cea care eram odată.
Privesc în sus. Lăcrimez. E prea albastru.
-Închide ochii și vezi cerul cu ochii închiși.
-Nu pot, am uitat cum arată.
-Gîndește-te la albastru. Cu ce ți se asociază culoarea albastră?
-Cu tricoul tău de ieri, nu? Erai în tricou albastru. Cu oja mea de pe unghii și cu marea. Vreau la mare.
-Acu adu-ți aminte de culoarea cerului. E tot așa de frumoasă ca marea?
-E mai întunecat, nu vreau să fie întunecat. Vreau ca și în copilărie. Era al meu și doar al meu. Se poate să fie ca și în copilărie?
-Nu.
-De ce?
-Pentru că vreau să fie al nostru.
-Vreau să mă dau cu sania printre nouri și să împoșc cu bulgări. Să plec departe.
-Dar o să-mi fie dor.
-Mie tot, dar vreau să-mi fie dor. E frumos, îmi amintește de motivele de ce țin la tine…
Pot deschide ochii?

Șoapta și gîndul meu…

Simt cum durerea din mîna se prelinge ușor cu putere înspăimîntătoare spre coloana vertebrală,și mi-o simt extrem de obosită și încordată precum un nod care nu-și poate vedea deznodămîntul.Multe gînduri nefirești și stranii îmi trec prin imaginație și cu mult mai mult mă miră faptul că mi-a venit în vizită inspirația.Se zice că inspirația vine atunci cînd ai o durere, sau cînd crezi că esti pe aproape de sfîrsitul începutului.În timp ce mă fac comod pe pat,îmi așez repede gîndurile pentru a le putea dactilografia repede făra să uit nici un detaliu.Mereu se întimplă că te trezești cu piciorul în groapa cu probleme și nu știi cum mai repede să le ștergi din minte, și din viată, păcat că aici nu funcționează tasta Delete,în fine problema fiind mereu amînata ajunge să capete o dimensiune mai mare , cu care nu te poți lupta asa de simplu,analizînd-o înțelegi ca nu-i poți face nimic și începi să panici și să-ți ieși din fire precum în cazul meu ,și să ajungi la conluzia că nimeni în afară de tine însăți nu o poate rezolva,orice ai face , și în cîte minuni nu te-ai încredința,”mica” bataie de cap nu va dispărea.Trăiesc cu lupta între vis și realitate,unde realitatea este un cîmp de bătălie împotriva problemelor iar visul este încredințarea faptului că nu trăiesc în realitate ci îmi caut o realitate a mea în care să mă regăsesc și să fac ceea ce-mi place.E greșit să aștepți pe cineva să te ajute,pentru că adevărata cheie se afla la tine și numai tu ai accesul la ea , acel cineva poate fi doar un suport , sau încrederea că nu esti singur și cineva e alături.Mă simt singură și am nevoie de cineva care să-mi fie șoapta și gîndul meu.

Tinerii se sărută

Din lista poeziilor preferate

Tinerii de Nichita Stănescu

Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta pâinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma să rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare să se sarute
decât cu dintii.

PS: pentru că e frumos să iubești